de Emilian Burlacu
(continuare)
Mihai se uita la cei prezenţi şi văzu că mulţi dintre ei stăteau cu capetele plecate. Nu era sigur dacă se gândiseră la ceea ce le spusese mai înainte bărbatul înalt sau dacă aprobau părearea lui.
- Mai are cineva ceva de adăugat? întrebă bătrânul de pe podium.
Se ridică o bătrână care părea să aibă aceeaşi vârstă cu cea a celui de pe podium. Îşi aranjă mai bine năframa pe cap, îşi roti privirea asupra întregii adunări, îşi împreună mâinile cum numai bătrânii ştiau să o facă atunci când spuneau ceva foarte important şi spuse cu o voce blândă:
- Eu sunt dintre cei care cred că ar trebui să rămânem aici. Nu trebuie să mai fugim aşa cum s-a făcut de fiecare dată. Codrin are dreptate când spune că în Cartea Satului găsim multe referiri la mutările satului. Însă la fel de multe dintre aceste referiri vorbesc despre lucrurile care au mers rău în timpul acestor mutări. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că satul nostru nu mai este la fel de mare pe cât fusese acum ceva vreme.
Mulţi dintre cei din amfiteatru dădeau din cap aprobator, iar bătrâna continua să le vorbească:
- Este adevărat că Baba Chira nu mai are capacităţile pe care le-a avut şi că nici una dintre femeile de aici nu pare a fi vrednică să îi urmeze paşii, dar asta nu înseamnă că este totul pierdut. Eu propun să rămânem aici până când unul dintre noi va reuşi să preia tot ceea ce făcea Baba Chira şi apoi să primim sfaturile lor. Asta înseamnă că ar trebui să schimbăm regulile şi să permitem ca şi bărbaţii să îi poată lua locul.
Vociferările începură imediat:
- Dar asta e blasfemie!
- Nimeni nu a îndrăznit până acum să facă asta!
- Vom fi şi mai pierduţi decât până acum.
Bătrâna îi lăsă să vocifereze şi se aşeză cuminte la locul ei înfruntând demnă toate privirile duşmănoase pe care le atrase asupra sa. Cel căruia i se spusese Codrin se ridică din nou şi ceru cuvântul, iar bătrânul îi făcu semn că putea să vorbească.
- Ce-ar fi să cerem şi părerea străinilor care au venit? Poate că privind din afară lucrurile se văd altfel.
Toate privirile se îndreptară spre cei patru.
- Bun, cu ce vă putem ajuta? întrebă Andrei.
Bătrânul de pe podium se ridică şi la fel făcură şi cei din amfiteatru:
- Veniţi cu noi, spuse bătrânul încercând să coboare de pe podium. Imediat doi tineri se apropiară şi îl ajutară. Se îndreptă spre una din casele din sat, iar cei patru mai mult împinşi de mulţime, decât din proprie voinţă îl urmară. Ajutat de aceiaşi doi tineri bătrânul urcă cele două trepte din faţa casei şi se opri la uşă încercând să asculte dacă se auzeau zgomote din casă.
- Ce se întâmplă aici? întrebă Alexandra şoptit parcă dorind să resprecte liniştea ce înconjura casa respectivă.
- Aici locuieşte Baba Chira o lămuri bătrâna care vorbise şi în timpul adunării. Ea este cea care ne ajuta până acum să luăm toate deciziile. Era persoana prin care strămoşii noştri ne ajutau să trăim în pace şi armonie cu tot ceea ce ne înconjoară, de la natura, la animale, păsări, oameni, tot ce ţine de acest pământ. Strămoşii noştri îi transmiteau toate poveţele şi îndemnurile lor prin intermediul viselor. Şi întotdeauna aveau dreptate în tot ceea ce ne transmiteau. În ultimul timp însă, Baba Chira era extrem de abătută şi nimeni nu îi putea intra în voie. Una din sarcinile principale ale Babei Chira era aceea de a-şi găsi o discipolă pe care să o înveţe tot ceea ce ştia ea în aşa fel încât să îi urmeze în momentul în care ea ar fi urmat să plece dintre noi. Se pare că eşecul de a găsi acea persoană a făcut-o să fie supărată nu atât pe noi, femeile din sat cărora nu le poate împărtăşi ceea ce ştie ea, ci mai mult pe ea că nu a fost în stare să formeze pe cineva căreia să îi împărtăşească temerile şi suferinţele. În ultimul timp însă, Baba Chira a preferat să stea singură, şi de multe ori această singurătate i se părea că nu e o pedeapsă suficientă pentru ratarea ei. Îşi impusese o singurătate aproape spartană, refuza mâncare, refuza compania oricăruia dintre noi astfel că se pare că strămoşii nu mai vroiau să-i vorbească în vise. Apoi, în urmă cu câteva zile, alarmaţi de faptul că nu am mai văzut-o ieşind din casă, am intrat şi am găsit-o zăcând în pat. Nu e moartă, dar se află undeva între cei vii şi cei din lumea de dincolo.
- Dar de ce s-au speriat toţi în momentul în care aţi spus că ar putea un bărbat să îi ia locul? Bărbaţii nu pot face asta? întrebă Mihai vădit intrigat de acest fapt.
Bătrâna zâmbi, apoi îi răspunse:
- Încă din vremuri de demult apuse, satul nostru a avut o altă filozofie de viaţă decât aveţi voi. Toată lumea consideră femeia ca fiind cea păcătoasă, însă la noi nimeni nu e considerat păcătos. La noi femeia este considerată ca fiind cea care face ca viaţa să continue. Care îi învaţă pe copii încă de când e în pântecul lor ce înseamnă viaţa: cum trebuie să te hrăneşti, când trebuie să te bucuri, când poţi fi supărat.
- Adică vreţi să spuneţi că bărbatul nu participă la conceperea unui copil? se arătă Mihai din ce în ce mai intrigat.
- Oh, ba da! spuse bătrâna, dar vezi tu, tinere, femeia este cea care poartă copilul în ea timp de nouă luni. Este primul loc pe care îl conştientizează un copil, este locul pe care îl ştie de la bun început şi acolo se simte el în siguranţă. Aşa că vezi tu, în momentul în care mama e fericită, copilul simte asta şi îi împărtăşeşte bucuria, când e supărată, copilul dă semne de nelinişte întrucât ştie că ceva nu e în ordine, astfel că la noi femeia este foarte venerată. Fără femeie lumea asta nu ar mai exista.
Bătrânul îi întrerupse şi le ceru celor patru să intre în casa Babei Chira. Aceştia se supuseră rugminţilor locuitorilor şi pătrunseră în sălaşul bătrânei. Mirosul absolut încântător de lavandă care îi izbi le impuse o tăcere adâncă. Maria se uită împrejur încercând să vadă un buchet mare de lavandă, dar nu văzu nimic. Se întoarse spre bătrână, iar aceasta îi spuse şoptind:
- Ştiu că nu îţi vine să crezi că poate mirosi aşa de fumos într-un loc unde nu există nici o floare, dar singura noastră explicaţie este aceea că Baba Chira a creat mirosul acest cu puterea minţii. Lavanda este floarea ei preferată şi a reuşit să îşi creeze un loc unde ea se simte bine chiar şi aşa în starea de semiconştienţă.
Baba Chira deschise ochii simţind prezenţa străină. Se uită întâi la fete, apoi se opri cu privirea la Mihai:
- Nu trebuie niciodată să fugi de ce îţi este hărăzit! Acceptă totul ca pe o provocare şi învaţă din orice lecţie. Nu îţi fie teamă că ceva rău ţi se va întâmpla. Nimic nu este rău pe lumea asta. Trebuie să întâmpini totul cu bucurie.
- Despre ce vorbeşte? întrebă Alexandra uitându-se la Mihai.
- Habar nu am, spuse Mihai deranjat de ceea ce spusese Baba Chira. Dar se pare că „puterea minţii” chiar i-a luat minţile.
- Am înţeles, spuse Baba Chira, încă nu i-ai spus Alexandrei.
- De unde ştii numele meu?
- Eu ştiu totul. Chiar şi faptul că Mihai a accidentat acum câteva săptămâni două persoane care şi-au pierdut viaţa. De ce credeţi că tatăl lui v-a oferit excursia aia de două luni. Ca să poată să-l scape de închisoare.
Alexandra era şocată şi nu mai putea să articuleze nici un cuvânt. Nu îi venea sǎ creadǎ cǎ Mihai fǎcuse aşa ceva. Îl cunoştea de mult timp şi ştia cǎ nu era capabil să ia viaţa cuiva. Însǎ ţinând cont cǎ Mihai nu negase deloc ce spusese bǎtrâna, realiză ca era adevărat. Cel mai mult o durea faptul că ei nu îi spusese nimic şi asta o faceǎ sǎ se întrebe dacǎ Mihai ţinea într-adevǎr la ea. Baba Chira se uită spre bătrâna care le explicase tinerilor ce se întâmpla în sat:
- Totul se naşte din suferinţă. De asta nu puteam găsi pe nimeni. Toate femeile de aici erau fericite, dar acum satul nostru va continua să existe. Am găsit persoana potrivită pentru ce avem nevoie, nu mai trebuie să căutăm.
Mihai întredeschise ochii auzind un zgomot surd. Îşi simţi faţa lipită de pământul umed şi încercă să se ridice. Uitandu-se împrejur recunoscu luminsiul in care se afla satul şi îi văzu pe Maria şi pe Andrei întinşi lângă el. Zgomotul se auzi din ce în ce mai tare. Văzu câţiva oameni coborând din cer, ceea ce i se păru foarte ciudat. Trei oameni îmbrăcaţi în portocaliu ajunseră lângă el întrebându-l dacă se simte bine. Răspunse afirmativ şi încercă se se uite din nou îm jur. Îi văzu pe Andrei şi pe Maria ridicându-se apoi îşi continua cercetările în împrejurimi. Negăsind ce căuta se întreptă spre cei doi prieteni ai lui:
- Hei, aţi văzut-o cumva pe Alexandra?
Cei doi răspunseră negativ apoi Mihai se îndreptă spre cel care părea a fi şeful celor trei veniţi să-i salveze.
- Mai este cineva în zona. O fată brunetă. Trebuie să o căutăm în casele din jur. O cheama Alexandra.
- Casele din jur? întrebă şeful salvatorilor. Care case? Nu e nici o aşezare pe o rază de treizeci de kilometri, tinere.
SFARSIT
