Satul (2)

(continuare)

          După vreo oră de mers ajunseră în apropierea primei case. Satul nu avea mai mult de douăzeci de case, identice una cu cealaltă dispuse în cerc, având uşa de intrare spre interiorul cercului. Casele erau mici şi semănau cu acele căsuţe din satele de vacanţă în care cei patru merseseră de multe ori în tabere. În mijlocul cercului era o fântână de unde părea să se aprovizioneze tot satul, iar lângă aceasta era un fel de amfiteatru realizat din bârne de lemn în care se aflau mulţi dintre locuitorii satului. Păreau că sunt la o adunare în care urmau să stabilească viitorul satului. În faţa amfiteatrului era un podium pe care se afla un bătrânel care asculta ceea ce spuneau ceilalţi, iar pe părţile laterale ale podiumului erau patru bărbaţi înarmaţi cu furci şi coase. La fiecare colţ al podiumului şi în jurul amfiteatrului erau instalate torţe care luminau zona.

         - Parcă am fi în Evul Mediu, spuse încet Mihai observând că nu exista deloc electricitate în zonă. Imediat ce au ajuns la una din căsuţele din sat, un câine mare apăru de după casă şi începu să latre la ei. Părea fioros, iar băieţii s-au postat rapid între el şi fete. Imediat alţi doi câini se apropiară de locul unde se auzea hărmălaia şi începură şi ei să latre. Se opriseră în spatele primului câine şi continuau să latre, însă nici unul nu făcu nici un pas în faţă. În câteva minute un grup de patru bărbaţi, din care unul era un bătrân de vreo şaptezeci de ani, iar ceilalţi de vreo patruzeci, înarmaţi cu furci şi coase ajunseră lângă câini.

         - Cine sunteţi şi ce vreţi? întrebă bătrânul părând că el era mai marele satului.      

         - Suntem nişte turişti rătăciţi prin pădure, spuse Mihai care însă nu scăpă din priviri nici unul din cei trei câini care încetaseră să latre. Vrem doar să primim ceva găzduire în noaptea asta şi mâine dimineaţă vom pleca fără să vă facem nici un rău.

         Cei patru bărbaţi se strânseră într-un cerc şi începură să discute între ei în timp ce câini mârâiau ameninţători la noii sosiţi. După câteva minute de discuţii, bătrânul îşi întoarse privirea spre cei patru turişti, îi cercetă cu atenţie şi apoi le spuse calm:

         - Deşi fiii mei nu sunt de acord, în noaptea asta veţi sta cu noi. Vă vom ospăta şi vă vom da un loc de odihnă, iar mâine dimineaţă veţi primi nişte pachete cu mâncare să aveţi pe drum şi vă vom arăta direcţia pe care trebuie să o urmaţi pentru a ajunge acasă.

         Cei patru turişti încuviinţară fără să stea prea mult pe gânduri, bucuroşi că nu vor dormi noaptea prin pădure având grija animalelor sălbatice. Primind încuviinţarea bătrânului se îndreptară spre sat, dar având grijă să nu piardă din vedere faptul că încă nu erau bine primiţi de câini. Bătrânul chemă cei trei câini care îl ascultară şi îl urmară în interiorul satului. Toţi cei din amfiteatru îi priveau curioşi semn că nu primeau prea des musafiri. Unii dintre ei, cei bătrâni în special, şuşoteau aproape speriaţi, însă se supuneau fără să crâcnească deciziei bătrânului şi a fiilor săi. Se apropiară de amfiteatru şi se aşezară pe primul rând, acolo unde li se făcu loc. Bătrânul care îi acceptase făcu semn câtorva femei care în scurt timp aduseră ceva de mâncare. Deşi părea a fi o masă sărăcăcioasă, tinerii turişti nu se mai săturau să mănânce din brânza cu miros de stână, din roşile şi ceapa cu gust divin, din mămăliga aburindă a cărei miros le inunda nările, din bucăţile de carne de porc friptă într-un ceaun mare plin cu untură. Înfulecară repede, fiind lihniţi de foame, sub privirile întrebătoare ale sătenilor care nu scoseseră nici un cuvânt în timp ce se ospătau. După ce terminară, iar femeile strânseră resturile, Mihai se uită la cei din amfiteatru ştergându-şi firmiturile de la gură.

         - Deci, am picat în timpul vreunei adunări importante? Întrebă înghiţind şi ultima îmbucătură.

          Alexandra îi făcu un semn, ei părându-i-se că Mihai fusese un pic cam indiscret, dar moşul de pe podium se ridică, îşi îndreptă bastonul spre ei:

           - Deocamdată ne sunteţi oaspeţi şi nu aveţi nici un drept să vorbiţi. Atunci când vom considera că ne puteţi ajuta, veţi avea şi dreptul să vă spuneţi părerea. Dar acum e mai bine să tăceţi din gură.

           Deşi nu îi convenise modul cum a fost pus la punct, Mihai trebui să recunoască faptul că totuşi, oamenii ăştia le dăduseră de mâncare, adăpost şi că se cuvine să nu îi supere, ci să se poarte frumos.

           Bătrânul de la masă, cel care părea a fi cel mai în vârstă dintre cei prezenţi se aşeză şi făcu semn celui care vorbise până în momentul în care fusese întrerupt de apariţia celor patru, să continue. Acesta, un bătbat înalt, brunet şi îmbrăcat cu iţari şi cămaşă cum numai la ţară putea vedea, deşi nu era foarte convins că cei patru trebuiau să afle care erau problemele lor, continuă:

           - Nu cred că ar trebui să mai rămînem aici. este evident faptul că ceva rău se întâmplă astfel că trebuie să ne găsim un alt loc unde să trăim. Nu ar fi prima dată când am face acest lucru. Cartea satului este plină de astfel de exemple când stărmoşii noştri au fost nevoiţi la rândul lor să înceapă o viaţă nouă în alt loc. Ştiu că este greu pentru majoritatea dintre noi să facem acest lucru, să acceptăm o schimbare în viaţa noastră, dar sunt momente în viaţă când tocmai o schimbare este exact ceea ce trebuie. 

(va urma)