Satul (1)

de Emilian Burlacu

        Mergeau de câteva ore şi erau aproape istoviţi. Se părea că se rătăciseră, însă nici unul nu mai vroia să spună nimic. Întunericul se lăsa peste pădure din ce în ce mai ameninţător şi teama începea să se cuibărească în sufletele lor. Vedeau din ce în ce mai puţin în jurul lor, iar lanternele pe care le aveau, aproape că nu îi ajutau deloc. Mai merseră vreo douăzeci de minute, moment în care unul dintre ei izbucni.

        - M-am săturat! Mergem ca proştii de ore întregi şi nici unul nu spune că ne-am rătăcit.

        - Andrei cred că ar fi bine să te calmezi, spuse Mihai.

        - Ei bine, nu vreau să mă calmez deloc, urlă Andrei. Ne învârtim ca proştii de ore întregi şi nici măcar nu ştim pe unde suntem. Şi de ce se întâmplă asta? Dă-mi voie să-ţi aduc aminte ce ne-ai spus azi dimineaţă. „Nu ne luăm nimic legat de tehnologie. Trebuie să ne descurcăm în natură.” A fost cea mai tâmpită idee pe care ai fi putut să o ai.

        Mihai se îndreptă ameninţător de Andrei, îl luă de guler şi îl trânti la pământ:

        - Dacă mai scoţi o vorbă, te pocnesc de nu te vezi!

        Andrei se străduia să scape din strânsoarea prietenului său, însă încercările lui fuseseră zadarnice. Prietenele celor doi, Maria şi Alexandra, făceau tot ce puteau pentru a-i despărţi, însă forţa celor doi era mult prea mare pentru ele. Cei doi continuară să se bată vreo câteva minute în ciuda ţipetelor fetelor, până când obosind se opriră şi se aşezară pe câte un buştean gâfâind din greu.

        - Tot cred că a fost o idee tâmpită să plecăm de nebuni prin pădure fără telefon, fără nimic, spuse Andrei.

        - Ştiu, îl încuviinţă de data asta Mihai, dar acum nu avem ce face. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem.

         - Cum naiba să ne descurcăm cu ce avem? întrebă Maria, prietena lui Andrei. Nu avem nimic în afară de mîncare şi de un litru de apă şi asta nu ne va ajuta să găsim drumul spre casă.

         - E un început, spuse Alexandra care automat se plasase de partea prietenului său aşa cum făcuse de altfel şi Maria.

         Trosnitura unei crengi îi făcu pe toţi patru să tresară şi să fie mai atenţi la zgomotele din jur. Prima care reacţionă fusese Maria.

         - Ce a fost asta? întrebă în timp ce se apropie mai mult de Andrei însă nu primi nici un răspuns din partea nici unuia dintre cei cu care ajunsese acolo. Fiecare încerca să desluşească de unde venise zgomotul, rotind laternele pe care le aveau la dispoziţie, dar nu avuseseră prea mult succes.

         O altă trosnitură venită din partea opusă celei din care venise prima îi făcu pe toţi să întoarcă fasciculul lanternelor spre acel loc. Însă nici de această dată nu desluşiră nimic. Mihai fusese primul care se ridică de pe buştean şi care dorea să se îndrepte spre locul de unde venise zgomotul, însă Alexandra îl opri arătându-i că spre locul de unde venise primul zgomot se vedeau două luminiţe galbene, ca doi ochi. Mihai îi făcu un semn lui Andrei care, în momentul în care văzu cele două luminiţe scoase cu multă grijă briceagul pe care îl primise cadou la vârsta de opt ani de la bunicul său. Alte luminţe se aprinseră şi se stinseră brusc. La început au avut impresia că erau lupi care le dădeau târcolae, dar luminiţele tot apăreau şi dispăreau în acelaşi loc. Apoi au realizat că de fapt vântul care începuse să adie, mişca frunzele copacilor, şi acoperea acele luminiţe. Se apropiară cu foarte multă teamă de locul dinspre care se vedeau luminiţele. Dădură la o parte crengile copacilor şi atunci ochii li se luminară. Undeva în vale, la vreo trei-patru kilometri se vedeau un sătuc. Luminiţele pe care le văzuseră erau datorate felinarelor care se vedeau prin ferestrele celor câteva case. Izbucniră în urale de bucurie şi se îndreptară spre locul respectiv. Terenul accidentat îi puseră la grele încercări, dar asta nu i-a împiedicat să înainteze, cu toate că pe mâini şi pe feţe aveau din ce în ce mai mult zgârieturi. 

(va urma)